Când am ajuns prima oară în Iaşi, încercând să îmi dau seama despre ceea ce înseamnă studenţie şi, mai cu seamă, „studenţia la Cuza”, am rămas profund impresionat şi emoţionat de ceea ce vedeam şi simţeam în jurul meu. Îmi aduc aminte cu drag de primul curs pe băncile amfiteatrului II.8 al Facultăţii de Filosofie. Era un curs de Logică şi interpretare pe care îl susţinea cu mult pathos domnul profesor Ceauşu.

Mă simţeam înconjurat peste tot de un spirit academic, tineresc, un spirit de libertate pe care cu greu îl voi uita. Pentru mine universitatea aceasta a fost ca o a doua familie din sânul căreia nu am plecat şi nu o să plec, probabil, niciodată, chiar dacă sunt proapăt absolvent al studiilor de licenţă. Universitatea m-a învăţat să iubesc, să admir, să preţuiesc, să trăiesc şi să simt gustul vieţii din plin.

Îmi aduc cu drag aminte când în primul an de facultate încercam să descopăr buchiile filosofiei şi ale ştiinţei politicului, alături de minunaţii mei colegi, împreună cu care m-am distrat, am râs, am plâns, am trecut prin sesiuni de examene. Aproximativ majoritatea lucrurilor frumoase din viaţa mea se leagă, într-un fel sau altul, de faptul că am fost „student la Cuza”.

Această universitate m-a fascinat în mod constant pe tot parcursul vieţii mele de student şi, totodată, mi-a influenţat pozitiv trăirile şi fiinţarea mea pe acest Pământ. Voi rămâne recunoscător pe viaţă acestei minunate universităţi de care îmi voi aminti cu imensă dragoste. Dacă ar fi să pot opri timpul în loc, l-aş opri la vremea studenţiei mele care, ce-i drept, încă nu s-a terminat, dar a luat o altă formă.

Aş încheia această trecere scurtă în revistă a amintirilor legate de studenţia mea afirmând că a fi student la Cuza este cea mai importantă trăire, trăire pe care cu greu o poţi uita sau neglija.

Alex Ciobanu

Absolvent Facultatea de Filosofie

Gabriel Sandu

Director General, PROTON Technologies

Am învăţat la Iaşi în cadrul ISE-ului concepte economice pe care apoi le-am reluat sub o altă formă la masterat sau MBA. Formaţia economică dată de Facultatea de Ştiinţe Economice din Iaşi a fost foarte solidă şi un bn fundament şi pentru activitatea practică, mai ales pentru management, domeniu în care am activat după terminarea facultăţii. Pot să spun că am avut profesori remarcabili, dar şi iluştri inculţi care, chiar în posturi de miniştri în care au ajuns după ce mi-au fost profesori, au demonstrat o percepţie abstractă asupra fenomenului economic.

Am terminat Finanţe şi Bănci, specializarea Bănci şi Burse de valori în 1997 şi îmi aduc aminte că l-am întrebat pe Prof.Dr. Turliuc de la Moneda, imediat dupa ce am susţinut lucrarea de diplomă, ce notă voi lua şi mi-a răspuns: „Pentru tine nu contează ce notă vei lua. Oricum vei avea succes”. Aş putea să spun că a avut dreptate, chiar dacă mi-a pus nota 8.

Mi-aş dori să o iau de la capăt exact pe acelaşi drum!

Cosmin mi-a reamintit de Amfiteatrul II7, “templul Facultăţii de Istorie”, vorba unui (fost?) profesor de la respectiva facultate. II7, loc pe care mulţi l-au înjurat… pentru că multe dintre examene (examenele grele!) s-au dat acolo, dar care sigur a dat naştere şi unor amintiri plăcute pentru mulţi dintre “istorici”.

Da, am fost şi student şi chiar am absolvit (deşi unii spun că nu se vede :)). Am avut aşteptări foarte mari la început (Iorga, Parvan, Tafrali sunt doar câţiva dintre “vinovaţi”), dar unele cadre didactice au ţinut să demonstreze că asemenea profesori… nu mai există.

Petronel Zahariuc (foto) este însă o excepţie, fiind unul dintre profesorii de la care am învăţat multe şi datorită căruia sunt mândru că am absolvit la Cuza. Pe lângă asta, este şi un bun pedagog. Şi, implicit, un bun om. Sunt şi alti profesionişti, dar, din păcate, la Istorie tinerii profesori nu sunt foarte sprijiniţi. Cel puţin asta era situaţia acum doi ani, atunci când am absolvit. Sper din tot sufletul să se fi schimbat ceva de atunci.

Marius Pârciu

Membru ALUMNI Cuza

Răzvan Fetecău

Tenure-track Assistant Professor, Simon Fraser University, Vancouver, Canada

Care este funcţia pe care o ocupaţi în prezent şi ce anume presupune aceasta?

În prezent, sunt „tenure-track assistant professor” la Universitatea Simon Fraser în Vancouver, Canada. Funcţia anterioară a fost tot de „assistant professor”, dar „non-tenure track”, la Universitatea Stanford în SUA. Funcţia presupune predarea a trei cursuri semestriale pe an şi cercetare.

Cum anume v-a ajutat facultatea şi specializarea aleasă pentru a face faţă acestei funcţii?

Şcoala de Matematică din Iaşi este una foarte bună, am avut parte de unii profesori excepţionali. Când am ajuns să predau eu însumi la Stanford am realizat că, ce învăţam noi la analiza matematică în anul I, în SUA se preda mai târziu şi, totodată, şi la un nivel mult mai coborât. Nivelul la care se predau materiile de anul I la facultăţile de matematică din învăţământul românesc este foarte ridicat.

Am primit o educaţie foarte bună la Iaşi şi voi fi tot timpul recunoscător unor profesori de la care am învăţat foarte mult.

Cum a fost studenţia la Cuza pentru dumneavoastră?

Eu sunt din Iaşi şi am locuit cu părinţii în timpul studenţiei. În felul acesta nu am avut o experienţă completă de student, în sensul că nu am împărţit o cameră de cămin şi, în consecinţă, nu am avut legături strânse cu colegii. Dar experienţa studenţiei a fost foarte plăcută din toate celelalte puncte de vedere.

Răzvan Fetecău

Membru ALUMNI Cuza

Stau şi-mi amintesc cu nostalgie primii mei paşi în oraşul celor 7 coline, eram derutata şi m-ai ales înmărmurită de măreţia Palatului Culturii. Ajunsesem pe Copou şi mi se părea că sunt într-o cu totul altă lume (probabil din cauza verdeţei). Încă de la intrarea în corpul B mi s-au îndrumat paşii către sălile de înscriere a dosarului. Nu am bănuit nici o clipă că în Iaşi îmi voi petrece frumoşii ani ai studenţiei, pentru că mi-am depus dosarul în Bucureşti, Cluj şi Galaţi, dar acum stând şi privind în urmă nu regret nici o clipă că destinul m-a purtat către FEAA.

Sincer nu mai ştiu multe despre primul curs, dar mă simţeam cam străină pentru că nu cunoşteam pe nimeni, dar nu a trecut mult timp şi am început să-mi cunosc colegii, care mai apoi s-au dovedit a fi adevăraţi tovarăşi de viaţă. Cu siguranţă n-am să uit primul seminar de Microeconomie, când m-am oferit să culeg date despre Keynes şi să le prezint în faţa grupei. A fost prima mea implicare de acest gen şi ştiu că la sfârşitul semestrului am fost pe deplin mulţumită de nota obţinută.

În cadrul facultăţii am întâlnit oameni remercabili, printre care şi domnul profesor Tudorel Fătu, pentru disciplina căruia mă pregateam de fiecare dată pentru că ştiam că mai are obiceiul de a da lucrări neanunţate. Surpriza a venit la ultimul său curs, când şi-a cerut scuze dacă cumva ne-a deranjat cu ceva pe parcursul semestrului, nu-mi venea să cred, pentru că era pentru prima oară când auzeam aşa ceva, iar acum când îmi amintesc sentimente plăcute mă năpădesc.

N-am să uit nici de domnul profesor Luţac, la cursurile căruia nu trebuia să se audă nici musca şi de frica căruia veneam majoritatea.

A venit şi anul 2, cel în care trebuia să ne alegem specializările şi prima opţiune a rămas tot Economia comerţului, turismului şi serviciilor, dar fiindcă auzisem de posibilitatea de a face o dublă specializare, am zis să încerc şi Finanţe Bănci. Uite aşa m-am trezit în anul 3, pe listele celor acceptaţi la dublă specializare.

Sincer specializarea mea de suflet este ECTS, dar nu regret că am facut-o şi pe a doua, pentru că mi-a deschis noi orizonturi, am învăţat noţiuni noi, am cunoscut diverse tipologii de persoane. Mulţi dintre colegi au spus că e greu, dar sincer nu e aşa, dacă vrei şi crezi că poţi acorda o marjă mai mare de timp şi altor discipline, chiar nu e greu, totul e să vrei.

Pe final aş vrea să mulţumesc profesoarei mele de suflet, doamna Ciulu Ruxandra, care mi-a îndrumat paşii spre reuşită şi mi-a demonstrat ce înseamnă ambiţia combinată cu munca.

Toţi aceşti factori au contribuit la formarea mea ca om şi credeţi-mă că Iaşiul reprezintă un centru universitar de referinţă, nu numai prin prisma cadrelor didactice, ci şi din prisma situaţiilor cu care te confrunţi la un moment dat.

Ioana-Andra Grigoriu

Absolvent Facultatea de Economie şi Administrarea Afacerilor

Luându-mă după lacrimile zărite în timpul focului de artificii de la final în ochii multor absolvenţi, şi, impinsă de optimismul de a crede cu convingere că nu erau din cauza unei stări de deprimare totală, pot spune că, de departe, Ziua Absolventului este evenimentul cel mai emoţionant ce încununează viaţa tumultoasă de student.

Vă las cu câteva imagini, dar şi cu melodia lui Cosmin Vaman despre „cei mai frumoşi ani” ai noştri:

Mai multe poze găsiţi aici sau aici.

Cosmin Vaman - cei mai frumosi ani ai mei

Preluare de pe blogul lui Cosmin Vaman.

Şi tot Cosmin. În filmuleţ:

Dr. Radu I. Siminiceanu

Cercetător National Institute of Aerospace - NASA Langley Research Center Hampton, Virginia, USA

Funcţia pe care o deţin în cadrul centrului NASA din Hampton, Virginia (SUA) se numeşte Cercetător II (penultima treaptă înainte de Senior Research, cea mai avansată funcţie pentru un cercetător) şi are o listă oficială de cerinţe foarte clar stabilite: vechime, expertiză, activitate ştiinţifică intensă, colaborări, granturi etc. Este o poziţie de răspundere.

În prezent, lucrez la două proiecte; unul în explorare spaţială, A40, unul în aviaţia civilă, IVHM, la care sunt PI (Principal Investigator) pe un grant obţinut în colaborare cu Stanford Research Institute.

Nu mai cunosc pe nimeni la NASA Langley de origine română. La centrul din California, ştiu de Corina Păsăreanu şi Grigore Roşu, care, însă, au terminat Matematica la Bucureşti. Deci, dacă e să restrângem categoria, sunt, în continuare, singurul de la UAIC care a ajuns la NASA. Sper să nu greşesc, nu am informaţii complete.

La vremea studenţiei nu aveam perspectiva de acum asupra situaţiei din învăţământul românesc. Am început în 1992 (la relativ puţină vreme după revoluţie) şi visul meu era să plec în străinătate. Imaginea mea despre România era puţin distorsionată, fiindcă ştiam că eram ultimii la mai toate (PNB şi mai toate capitolele economice). Lauda de sine, care era prevalentă în tot sistemul comunist, mi se părea, în mod firesc, tot propagandă.

Între timp, am început să apreciez mult mai mult educaţia din România. Calitatea era dată de oameni, nu de sistem, mai bine spus, chiar în pofida sistemului.

Am terminat Liceul Negruzzi din Iaşi. Negruzzi era (şi cred că mai este) un liceu de vârf, care ne-a dat pregătirea fundamentală. Făceam parte din grupul de olimpici la matematică, fiind antrenaţi şi “dopaţi” să scoatem rezultate la olimpiadă. La UAIC am fost printre primele promoţii de la Informatică (proaspăt desprinsă de matematică). Conducătorii de atunci de la Informatică (Prof. Ignat, Jucan, Croitoru etc.) au avut o viziune lăudabilă (mă feresc să spun “revoluţionară”), au fost cu un pas înaintea vremii când au înfiinţat Facultatea.

În primii ani de facultate am făcut multă matematică. Prin prisma anilor petrecuţi în străinătate pentru doctorat, am ajuns la concluzia că nivelul profesional al matematicienilor de la UAIC a fost excepţional.

În decursul anilor am fost la prelegeri ţinute de personalităţi de marcă în domeniul nostru. Premiul Turing este, într-un fel, echivalentul premiilor Nobel în Computer Science, la fel cum medalia Field este echivalentul pentru matematică, pentru care Nobel nu a lăsat premii din motive neclare. I-am cunoscut pe doi dintre recipienţi: Amir Pnueli şi Edmund Clarke (şi cred că şi pe unul dintre viitorii recipienţi, Moshe Vardi, dacă e să fac o prezicere). Cu toate că i-am văzut pe aceştia în acţiune, tot cursurile de analiză ale domnului Liviu Florescu sunt cele ce m-au impresionat cel mai mult ca student. Aveau de toate: prestanţă, substanţă şi şarm. Este, desigur, o preferinţă personală, mulţi alţi profesori de la UAIC au fost la fel de memorabili.

Ca fapt divers, domnul Florescu era cam speriat de mine fiindcă purtam părul lung într-un mod mai neobişnuit (împletit în trei cozi, “ca la balaur”, după propriile lui spuse). Când învăţam pentru examen la diverse alte cursuri, mai descopeream, din când în când, greşeli inevitabile în notiţe. N-a fost cazul la domnul Florescu. Cursurile lui au fost impecabile. Nu am găsit nicio greşeală în notiţe şi nu îmi amintesc ca el să fi avut vreo ezitare în faţa tablei la cursuri pe parcursul unui întreg semestru, deşi materia era dintre cele mai avansate pentru noi.

La informatica în sine, cursurile au fost, de asemeni, la înălţime. O parte din materia cerută în primii ani de doctorat în America noi deja o acoperisem în facultate. Acesta este meritul exclusiv al profesorilor (precum domnul Croitoru la Matematici discrete şi Teoria grafurilor, ca să dau un exemplu, tot preferinţă personală) care erau la curent cu cercetarea avansată în domeniile lor. Întâlnesc mulţi români la conferinţe în domeniul nostru (metode formale) şi este evident că pregătirea de acasă ne-a ajutat foarte mult. Resursele materiale erau mai mult decât firave, dar resursele umane au compensat golurile.

Convingerea mea rămâne că prioritatea Universităţii este să angajeze oameni de excepţie şi să păstreze legăturile cu ei odată ce pleacă în străinătate. Poate că, printre activităţile Alumni, ar putea să fie şi un program anual de prelegeri ţinute de absolvenţi care s-au remarcat în domeniul lor în străinătate. Ar fi o şansă pentru studenţii din Iaşi să prindă ceva din inspiraţia celor care au plecat.

Radu Siminiceanu

Membru ALUMNI Cuza

Mă numesc Liviu Nicolaescu şi am absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii “Al. I. Cuza” în 1987. Actualmente sunt Associate Professor la Universitatea Notre Dame din Indiana, SUA. Specialitatea mea este geometrie şi analiză globală.

Am amintiri plăcute din timpul facultăţii şi le voi fi mereu recunoscătoru profesorilor mei care, chiar şi în acei ani vitregi, nu şi-au trădat profesia de dascăli şi s-au străduit din răsputeri să pregătească noile generaţii de matematicieni. Multe din vorbele dascălilor mei au rămas cu mine şi le împărtăşesc acum studenţilor mei cu convingerea că vor avea aceeaşi rezonanţă ca şi pentru mine.

Mi s-a acordat încredere şi nu mi s-a pretins decât calitate. Uşile Seminarului Matematic “Al. Myller”, o remarcabilă oază de cultură, mi-au fost deschise chiar încă de pe vremea când eram elev la liceu şi întotdeauna am fost tratat cu prietenie, ca un tânăr coleg.

Aş dori să menţionez profesorii Viorel Barbu şi Ştefan Frunză care au avut o influenţă profundă asupra dezvoltării mele ca matematician. Cursurile Profesorului Frunză au fost, probabil, printre cele mai intuitive şi mai plastice cursuri pe care am avut şansa să le urmez în cariera mea. Comparând cu diferitele locuri din lume pe unde m-au dus vânturile vieţii, pot spune, fără ezitare, că seminarul de ecuaţii al domnului Barbu la care am fost un participant activ mai bine de cinci ani este comparabil cu cele mai bune seminarii la care am avut ocazia să particip. Cartea de analiză funcţională pe care Dumnealui mi-a spus că neapărat trebuie să o citesc dacă vreau să particip la seminarul dânsului a avut un impact deosebit asupra mea, încât acum îi oblig pe toţi doctoranzii mei să o citească.

În 1988 am avut ocazia să mă înscriu la un doctorat în Iaşi sub conducerea Profesorului Barbu. Doctoratele pe vremea comunistă erau foarte ciudat organizate, dar Profesorul Barbu a avut înţelegerea şi înţelepciunea să mă lase să-mi găsesc singur calea spre matematică. În loc să-mi impună un subiect de la minister, aşa cum cereau regulile, m-a lăsat să sugerez eu unul. Am apreciat acest lucru pentru că, numai în felul acesta, poţi face cercetare nestingherit de oprelişti birocratice.

Nu am apucat să termin teza în România pentru că am plecat la un doctorat în SUA pe o temă în care nu se găseau experţi în România. Pregătirea la doctoratul din România a fost, însă, crucială, pentru că tehnicile învăţate au fost exact ceea ce îmi trebuia şi mi-au permis să termin teza în SUA relativ repede.

Liviu Nicolaescu

Membru ALUMNI Cuza

Mai e puţin, foarte puţin, şi o să scrijelesc, pe un răboj imaginar, 10 ani de când am intrat la facultate. Cei mai mulţi se pregătesc să aniverseze anii rotunzi de când au terminat facultatea sau liceul. Eu sunt gata să destup şampania (încă o dată) şi să mă bucur că am devenit, în vara lui ‘98, boboc la Jurnalistică, la Cuza.

De ce? Poate pentru că am fost generaţia de boboci pe care s-au făcut cele mai multe experimente la admitere. Astăzi candidatul vine cu dosarul, după ce s-a străduit în fel şi chip (cum e felul şi cum e chipul, asta ar fi o altă discuţie lungă!) să ia note mari în liceu, depune dosarul şi gata.

Acu’ 10 ani, a fost cu totul altfel. Şi a fost cu totul altfel faţă de ceea ce a fost şi înainte de ‘98, şi după ‘98. Lotul de candidaţi la îmbobocire a fost băgat în sălile de examen (da, da, examen scris de admitere!) la 9 dimineaţă şi a ieşit de acolo pe la 4 după-amiază, după ce a trecut, în aceeaşi zi, testele la ambele probe scrise - în cazul Jurnalisticii, testul de limba română şi testul de specialitate). A urmat apoi proba interviului, unde trebuia să ne arătăm cunoştinţele de economie şi de geografie (!?) şi, în cele din urmă, emoţia de la afişarea rezultatelor (exact ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni în urmă cu fiică-mea, care se uita cu emoţie la lista unui concurs pentru admiterea în clasa a V-a).

Dar nu pentru chestiile astea sunt gata să destup şampania. Nu, şampania ar ţâşni ca la câştigătorii din Formula 1 pentru că, întrând la facultate, am găsit oameni şi idei pe care nu le-aş fi găsit în altă ipostază.

Eu, unul, consider că nu au fost cursuri ceea ce am făcut eu în facultate. Şi cum ai putea să denumeşti atât de simplu - curs - întâlnirile de înaltă ţinută morală cu Alexandru Zub, Maria Carpov, Alexandru Călinescu, Remus Zăstroiu, Stelian Dumistrăcel, Dan Stoica, Daniel Condurache şi alţii?

Nici dacă mă gândesc la ce colegi întru îmbobocire am avut, nu pot spune că am mers cu ei la “curs”. Pentru că, din băncile nenorocite din corpurile E şi F ale Universităţii “Al I. Cuza”, îi extrăgeam spre locuinţa mea cocoţată-n vârf de bloc, unde practicam fenomenul recunoscut şi remarcat astăzi cu termenul de “socializare”. Aşa înţeleg eu că s-au întâmplat relaţiile mele cu Alex, Răzvan, Mişu, Andreea, Stepan, Mary, Dana, Loredana şi toţi ceilalţi de care nu-mi aduc aminte acum atât de uşor.

Viaţa ne-a dus pe unde a vrut fiecare şi Cel de Sus, iar ceea ce ne-a rămas este să ne facem din când în când mess-eria şi să împrăştiem adunarea de odinioară, din vârf de bloc, spre expresiile contemporane dintre bloguri.

Corpul F a devenit între timp Şcoala Junior şi, dacă stau şi mă gândesc cât de juniori eram noi în ‘98, mai că aş zice să desfacem sticlele de şampanie în băncile Juniorului de azi!

Iar dacă n’o fi să fie râuri de şampanie la ceas aniversar, de-o bere tot ar fi loc în vara asta, la o terasă, prin oraşul din mine, visând la ceea ce am înţeles noi din viaţa de student. Noi, cei care am rămas, în catastifele universităţii, ca fiind a doua promoţie de la Jurnalistică!…

Ninel Berneagă

Membru ALUMNI Cuza

Gânduri preluate de pe alegefacultatea.ro.

Cred că studenţia mea a fost specială, pentru că în primii 3 ani nu mi-a placut (aproape) deloc. Eram dezamăgit, fiind pe atunci învăţam foarte multe matematici. De pe la începutul anului III au început să apară lucruri mai interesante – am făcut parte din ultima generaţie cu 5 ani de studii (ar putea fi considerat acum echivalentul facultăţii şi a unui master).

Multe cursuri aveau 3 sau 4 ore pe săptămână, iar materia era foarte densă. În contrast cu prezentul, nu existau prelegeri folosind videoproiectorul sau situri Web dedicate disciplinelor. Internet-ul pentru marea masă a studenţilor şi profesorilor a apărut în universitate abia la mijlocul anului 1996. Când eram în anul I trebuia să vin sâmbătă de la ora 8 ca să găsesc un calculator liber sau mă duceam la diverse laboratoare care aveau locuri libere şi îi rugam pe profesori să mă lase şi pe mine să lucrez la temele/proiectele de la anumite obiecte.

Aveam un grup de colegi, dar cel mai important a fost după facultate. Noi nu eram foarte mulţi. În anul respectiv (când am dat eu admitere cu 3 examene de 3 ore fiecare din toată matematica din liceu) au intrat 120 şi au terminat 59 de oameni. Nu prea ne cunoşteam – calculatoarele erau scumpe, nu exista Internet, iar de IRC, Yahoo! Messenger, reţele sociale nici nu se putea pune problema. Poate că a fost un avantaj?!

La unicul master de atunci, am avut un grup mult mai apropiat, exista şi o comunitate destul de închegată la nivel mai larg. Asociaţii studenţeşti “adevărate” nu existau. Nici prea multe companii software, de asemenea…

(Făcând o comparaţie între acea perioadă şi prezent), nu aş putea afirma dacă între studenţi şi profesori lucrurile au evoluat foarte mult. Cred însă că acum există mai multe colaborări între studenţi şi profesori. De-a lungul anilor, am instituit relaţii de colaborare cu o multitudine de studenţi, nu neapărat doar ca îndrumător de licenţă. Am scris articole şi cărţi împreună cu studenţii, am organizat întâlniri, workshop-uri sau conferinţe, am recomandat studenţi pentru burse de masterat sau doctorat ori pentru a ocupa diverse poziţii în anumite companii (aici sau în străinătate), i-am examinat via subiecte de examen şi proiecte la materiile pe care le-am predat sau le predau… Unii dintre foştii studenţi, după absolvire mi-au devenit colaboratori (in)direcţi şi chiar apropiaţi, alţii se prefac, probabil, că nu mă cunosc. Nu spun aceste lucruri pentru a mă auto-lăuda, ci pentru a ilustra care este misiunea pe care o are de îndeplinit oricare cadru didactic al unei facultăţi.

Prof.Dr. Sabin Corneliu Buraga

Facultatea de Informatică

Acest text a fost scris vineri, 11 mai 2007, la finalul ultimului curs din toată viaţa mea de student.

Vineri de la ora 16.00 şi până la ora 17.30 am participat la ultimul curs din toţi aceşti ani de facultate: cursul domnului profesor Stoica de „PR în economie”.

Îmi amintesc şi de primul meu curs, cel al domnului Teodorescu, un curs într-o sală în care abia mai puteai să respiri, unde stăteam îngrămădiţi în bănci şi pe scări şi nu din cauză că sala era mult prea mică, ci din cauză că ne bulucisem toţi acolo, abia ieşiţi din liceu şi cu frica absenţelor din catalog. Îmi amintesc şi de primul examen, tot la domnul Teodorescu, un examen la care abia am îndrăznit să îmi mişc capul în dreapta şi în stânga…

Cursul de ieri a fost ţinut tot în aceeaşi sală în care s-a desfăşurat şi primul curs (P9), dar, de data aceasta, am încăput toţi. Ultimul examen tot la domnul Stoica va fi…

A dat peste mine aşa o melancolie… Nu aş putea spune că mi-am făcut prieteni foarte buni în facultate, dar pot spune sigur că am cunoscut oameni ambiţioşi, perseverenţi, cu aceleaşi viziuni şi idealuri ca şi mine; oameni alături de care am tremurat pe holuri înainte de examenele orale, oameni cu care am făcut fiţuici (:)), oameni cu care am făcut promovare pentru şosetele DerManIS, oameni împreună cu care am luat interviuri pe stradă, oameni cu care am chestionat bătrânii despre blocurile cu bulină roşie, oameni care mi-au completat chestionare despre ţigări (L&M lights), oameni care au negociat (şi pentru mine) pentru a face practică la PRO TV, oameni cu care am filmat spotul pentru Miss Ieşeanul (cred…), oameni alături de care am trimis mailuri suparate doamnei Bâzgă (:)), oameni cu care am muncit, m-am distrat si m-am întristat la Olimpiadele Comunicarii, oameni care m-au trecut pe lista de prezenţă la seminarii (:)), oameni împreună cu care am participat la CreativIS, oameni împreună cu care am învăţat sa fac un blog, oameni care stau în C2 (:)), oameni care l-au convins pe domnul Balahur sa-mi dea 9 la Estetică, oameni care m-au lăsat să copiez de la ei, oameni care au copiat de la mine, oameni cu care am băut cafea în patru culori, oameni cu care am facut poze în zile însorite de primavară, oameni care au asistat la certuri între mine şi Alex (:)), oameni care fac parte din echipa Funky Ties, oameni pe care abia la final i-am cunoscut, oameni cu care am discutat frustrările legate de licenţă, oameni care mi-au împrumutat “Pozitionarea” când aveam cea mai mare nevoie (:)), oameni care mi-au scris poezii, oameni care au scris poezii pentru toţi colegii, oameni care au scris poezii şi pentru profesori, oameni cu care m-am aliat împotriva oamenilor care au scris poezii (:)), oameni…

Acum, după ce recitesc “pomelnicul”, îmi dau seama că o să-mi fie foarte dor de facultate!

Ines Prodan

Director Executiv ALUMNI Cuza

Era o vară fierbinte. Căldura sufocantă emanată de asfalt mă invada ca un imperiu. Priveam speriat, timid, copleşit pe geamurile tramvaiului care mă urca de la gară spre Piaţa Unirii. Nu ştiam mare lucru din Iaşi, eram un străin pierdut printre atâtea alte mii de străini care doreau să fie adoptaţi de Iaşi pentru cel puţin patru ani de zile. Cerul mă apăsa pe umerii firavi de tânăr absolvent de liceu. Emoţia mi se strecura în fiecare pas şovăielnic care se îndrepta spre statuia lui Cuza. Nu îndrăzneam să IL privesc drept în faţă. Eram prea mic faţă de EL. EL era patronul la care voiam să fac un contract de patru ani. Fiori reci mă străpungeau în spate numai când mă gândeam la EL. Mă îndrept spre bulevardul care mi-a deschis drumul în viaţă. Acum se numeşte Carol I. Atunci era Copou. Ajung în dreptul Universităţii. Am o revelaţie. Vreau să fug. Este prea mare şi eu sunt prea mic. Ezit. Chipuri de oameni se perindă prin faţa unor priviri prea rătăcitoare. Observ oamenii. Sunt studenţi. Îmi mai vine inima la loc. Pot să mai fac doar câţiva paşi. Intru în Panteonul învăţământului românesc. Mă gândesc la Iorga, la Eminescu, conjudeţenii mei. Simt că sunt la mine acasă.

Din acel moment m-am simţit doar acasă.

Conf.dr. Corneliu Iaţu

Directorul Departamentului de Geografie

Încercând să-mi dau seama de ce îmi este atât de greu să vorbesc despre vremea studenţiei, am realizat că nu am încetat niciodată să fiu student. Asta nu înseamnă că nu m-am schimbat deloc, deşi simt că devin tot mai conservator pe măsură ce schimbările vertiginoase prin care trecem mă fac să cred că timpul fuge din ce în ce mai repede, într-o direcţie greu de priceput.

La fel, aş exagera dacă aş spune că universul pe care îl locuiesc încă de pe vremea când eram student s-a schimbat foarte mult. Şi acum, spre exemplu, gust cu plăcere vertijul blând pe care îl produce ascensiunea spre sălile de lectură ale Bibliotecii Centrale Universitare, pe treptele înguste ale scării de serviciu. Totuşi, nu cu mult timp în urmă anumite lucruri erau aproape de neconceput. Nimeni nu îşi imagina pe atunci ce ar putea reprezenta un „blog” sau un grup de „bloggeri”. Cel puţin printre studenţi, afirmaţia că România va intra în Uniunea Europeană la 1 ianuarie 2007 ar fi trecut atunci drept o glumă dintre cele mai reuşite. Nimeni nu percepea schimbările de climatice puse pe seama degradării mediului, şi puţini erau cei ce îşi făceau griji în legătură cu efectele negative ale telefoniei mobile.

Dar, dincolo de toate acestea, probabil că cea mai importantă schimbare de proporţii majore la care suntem martori astăzi este răspândirea instrumentelor digitale de comunicare, ceea ce îmi dă posibilitatea să îmi exprim opiniile acum şi le oferă tuturor ocazia de a-şi pune laolaltă gândurile, fără vreo constrângere. Sunt convins că acest nou teritoriu al libertăţii va reuşi, până vor apuca răuvoitorii să-l împrejmuiască cu garduri de sârmă, să-i obişnuiască pe oameni în aşa măsură cu gândirea liberă, încât raţiunea şi buna cuviinţă să nu mai fie uitate vreodată, iar intoleranţa oarbă şi robia să dispară cu desăvârşire.

Sunt sigur că şi blogul pe care îl citiţi în acest moment va contribui la transformarea aproape utopică în care cred cu stăruinţă, aşa că vă urez tuturor… spor la scris.

Ovidiu Gherasim-Proca
Facultatea de Filosofie

Invitaţia de a scrie despre ceva din vremea studenţiei îmi pune problema alegerii. Odată plonjat în amintiri, toate mi se par interesante, toate îmi revin, vii, în memorie şi încerc în zadar să le ierarhizez după vreun criteriu, că nu-mi iese.

Să povestesc despre distinsul profesor Petru Zugun, cu care mă întîmplasem, la ore tîrzii (noi aveam ore şi sîmbăta, pînă la orele 10 seara!) la distanţă de un mic efort pentru a prinde ultimul autobuz către vale (Podu Roş)? Mi-am permis să-l îndemn să alergăm puţin pentru a nu rata şansa de ajunge mai repede aproape de casele noastre, la care mi-a răspuns: „Nu fac aşa ceva. E inestetic”. Era tîrziu şi eram singuri pe tot Copoul…

Să povestesc despre cum i-am luat prin surprindere pe cerberii Sălii Profesorilor de la BCU şi am ajuns, soţia mea şi cu mine, să fim singurii studenţi care citeau în „sala cu lei”?…

Să explic de ce iubesc clădirile de la Iustin? Pentru că acolo îmi ţineau seminarii şi cursuri practice cei mai iubiţi profesori din viaţa mea de student. Pentru că acolo, într-o sală care acum este în compunerea Studioului de radio de la Jurnalism, Profesorul Alexandru Călinescu – pe-atunci, asistent la Literatura franceză, secolul XX – a ţinut o oră deschisă, la care au venit toţi membrii Catedrei de Franceză şi la care a „jucat” pe mine şi am cîştigat amîndoi (sau, mă rog, aşa îmi place mie să cred…). La Iustin era plăcut şi în curte: în ceea ce a fost pînă de curînd Corpul F, era Cantina Iustin, unde se mînca cel mai mult (la toate cantinele se mînca prost, dar acolo se dădeau porţii mari şi chiar se dădeau şi porţii suplimentare). Nu mîncam la cantină, ieşean fiind, dar era reconfortantă imaginea studenţilor sătui, tolăniţi pe băncile de lemn din curte, la o ţigară, vorbind domol, ca la siestă.

Sau, poate, să vorbesc despre Virgil, croitorul studenţilor, cel care-ţi făcea pantalonii pe loc şi nici nu-ţi lua pielea pentru asta? Sau despre începuturile biliardului, la nou apărutul Corso, sau despre ofertele străzii Dimitrov (fostă Brătianu), care începeau cu Paty-Bar-ul din colţul dinspre Piaţa Unirii, continua cu fripturile pe fund de lemn de la Căţeaua leşinată, pe partea cealaltă, dincolo de clădirea cu farmacia, vis-a-vis de Boltă, pentru ca apoi să te leşine mirosul de pîine caldă de la Klein, pe colţ, în spatele Junimii, şi cu irezistibilul miros al gogoşilor de peste drum. Asta, ca să nu pomenim despre cafeaua de la TBC (Tutun-Bar-Cafea), din proximitate.

N-ar fi de uitat nici atmosfera de la Stud Bar (ştiţi unde e). Să te vezi acolo, pe viu, cu Liviu Tudan, cu băieţii de la Roşu şi Negru (inclusiv Ţăndărică şi Nancy Brandes), să fii la modă cu un pepsi cu coniac şi un Carpaţi fără filtru. Serile acelea nu aveau egal sau, poate, aveau în serile de dans de sîmbăta, de la cantinele studenţeşti, unde cîntau live nume dintre cele care erau sau aveau să devină celebre.

Şi-apoi, erau colegii, prietenii, minunaţi, vii, deştepţi, cu o poftă de şcoală pe care o egala doar pofta de viaţă (s-au învoit în vreo trei sau patru rînduri de la ore pe motiv că mă însuram eu, de mă luaseră profesorii la ochi, ca neserios în chestiuni grave, precum căsătoria). Ce oameni cutreierau pe-atunci Copoul! Ce cărţi ne treceau prin mîini! Cum eram, noi, cei de la Franceză, cei mai tineri, cei mai negătiţi, dar cei mai buni spectatori la teatru, mai ales cînd a venit Teatrul Naţional din Cluj cu Motoi în Caligula lui Camus!…

Ce vremuri, mon cher! Şi ce tineri eram!…

Absolvent 1973

Studenţia mea la Cuza a debutat în anul 1990 într-un mod inedit; secretariatul Facultăţii de Filozofie (pe atunci specializările psiho-pedagogice erau în cadrul acestei facultăţi), “derutat” de numele meu, m-a repartizat pe listele de cazare ale fetelor şi lucrul acesta a starnit invidia celorlalţi băieţi din an.

Dincolo de acest episod şi de alte momente nostime îmi amintesc cu nostalgie de unele evenimente academice care au marcat pregătirea noastră. Spre exemplu, primii specialişti sau profesori străini care au ţinut primele conferinţe în universitatea noastră, primele donaţii de carte şi revistă de specialitate în limba engleză sau franceză, primele ieşiri în străinatate şi contactul cu “lumea nouă” la care nici nu îndrăzneam să visăm înainte de ’90.

Un alt lucru important care mi-a rămas în minte a fost ziua când mi-am deschis la uaic.ro prima adresă de mail (una din primele 100 de adrese ale studenţilor) pentru care a trebuit să obţin două recomandări din partea unor cadre didactice şi să aştept un timp aprobările necesare, apoi primele schimburi de mesaje de pe primele PC-uri din facultate (vestitele pe atunci 286 sau 386).

Astăzi toate aceste aspecte “de pe vremea noastră” au devenit obişnuinţă şi la îndemăna fiecărui student. De ce şi cum am ramas la Cuza? Pe această temă aş putea scrie un roman… A fost un moment extrem de dificil când a trebuit să iau o decizie cu impact major în viaţa mea, având în vedere că din primele promoţii de absolvenţi de psihologie, sociologie, pedagogie, băieţii erau curtaţi de instituţii sau servicii de informaţii, armată, poliţie, firme cu renume etc., unde tentaţiile erau foarte mari în acea vreme.

Cu toate acestea, am ales varianta cea mai “păcătoasă” din punct de vedere financiar (pe atunci din salariul meu de preparator nu reuşeam să-mi plătesc nici chiria în Iaşi). După un timp mi-am dat seama că a fost cea mai bună alegere, având în vedere oportunităţile de dezvoltare profesională şi umană oferite de statutul câştigat în rândul corpului didactic de la Cuza!

Alois Gherghuţ

Conf. Univ. Dr., Facultatea de Psihologie şi Ştiinţe ale Educaţiei