Dr. Radu I. Siminiceanu
Cercetător National Institute of Aerospace - NASA Langley Research Center Hampton, Virginia, USA
Funcţia pe care o deţin în cadrul centrului NASA din Hampton, Virginia (SUA) se numeşte Cercetător II (penultima treaptă înainte de Senior Research, cea mai avansată funcţie pentru un cercetător) şi are o listă oficială de cerinţe foarte clar stabilite: vechime, expertiză, activitate ştiinţifică intensă, colaborări, granturi etc. Este o poziţie de răspundere.
În prezent, lucrez la două proiecte; unul în explorare spaţială, A40, unul în aviaţia civilă, IVHM, la care sunt PI (Principal Investigator) pe un grant obţinut în colaborare cu Stanford Research Institute.
Nu mai cunosc pe nimeni la NASA Langley de origine română. La centrul din California, ştiu de Corina Păsăreanu şi Grigore Roşu, care, însă, au terminat Matematica la Bucureşti. Deci, dacă e să restrângem categoria, sunt, în continuare, singurul de la UAIC care a ajuns la NASA. Sper să nu greşesc, nu am informaţii complete.
La vremea studenţiei nu aveam perspectiva de acum asupra situaţiei din învăţământul românesc. Am început în 1992 (la relativ puţină vreme după revoluţie) şi visul meu era să plec în străinătate. Imaginea mea despre România era puţin distorsionată, fiindcă ştiam că eram ultimii la mai toate (PNB şi mai toate capitolele economice). Lauda de sine, care era prevalentă în tot sistemul comunist, mi se părea, în mod firesc, tot propagandă.
Între timp, am început să apreciez mult mai mult educaţia din România. Calitatea era dată de oameni, nu de sistem, mai bine spus, chiar în pofida sistemului.
Am terminat Liceul Negruzzi din Iaşi. Negruzzi era (şi cred că mai este) un liceu de vârf, care ne-a dat pregătirea fundamentală. Făceam parte din grupul de olimpici la matematică, fiind antrenaţi şi “dopaţi” să scoatem rezultate la olimpiadă. La UAIC am fost printre primele promoţii de la Informatică (proaspăt desprinsă de matematică). Conducătorii de atunci de la Informatică (Prof. Ignat, Jucan, Croitoru etc.) au avut o viziune lăudabilă (mă feresc să spun “revoluţionară”), au fost cu un pas înaintea vremii când au înfiinţat Facultatea.
În primii ani de facultate am făcut multă matematică. Prin prisma anilor petrecuţi în străinătate pentru doctorat, am ajuns la concluzia că nivelul profesional al matematicienilor de la UAIC a fost excepţional.
În decursul anilor am fost la prelegeri ţinute de personalităţi de marcă în domeniul nostru. Premiul Turing este, într-un fel, echivalentul premiilor Nobel în Computer Science, la fel cum medalia Field este echivalentul pentru matematică, pentru care Nobel nu a lăsat premii din motive neclare. I-am cunoscut pe doi dintre recipienţi: Amir Pnueli şi Edmund Clarke (şi cred că şi pe unul dintre viitorii recipienţi, Moshe Vardi, dacă e să fac o prezicere). Cu toate că i-am văzut pe aceştia în acţiune, tot cursurile de analiză ale domnului Liviu Florescu sunt cele ce m-au impresionat cel mai mult ca student. Aveau de toate: prestanţă, substanţă şi şarm. Este, desigur, o preferinţă personală, mulţi alţi profesori de la UAIC au fost la fel de memorabili.
Ca fapt divers, domnul Florescu era cam speriat de mine fiindcă purtam părul lung într-un mod mai neobişnuit (împletit în trei cozi, “ca la balaur”, după propriile lui spuse). Când învăţam pentru examen la diverse alte cursuri, mai descopeream, din când în când, greşeli inevitabile în notiţe. N-a fost cazul la domnul Florescu. Cursurile lui au fost impecabile. Nu am găsit nicio greşeală în notiţe şi nu îmi amintesc ca el să fi avut vreo ezitare în faţa tablei la cursuri pe parcursul unui întreg semestru, deşi materia era dintre cele mai avansate pentru noi.
La informatica în sine, cursurile au fost, de asemeni, la înălţime. O parte din materia cerută în primii ani de doctorat în America noi deja o acoperisem în facultate. Acesta este meritul exclusiv al profesorilor (precum domnul Croitoru la Matematici discrete şi Teoria grafurilor, ca să dau un exemplu, tot preferinţă personală) care erau la curent cu cercetarea avansată în domeniile lor. Întâlnesc mulţi români la conferinţe în domeniul nostru (metode formale) şi este evident că pregătirea de acasă ne-a ajutat foarte mult. Resursele materiale erau mai mult decât firave, dar resursele umane au compensat golurile.
Convingerea mea rămâne că prioritatea Universităţii este să angajeze oameni de excepţie şi să păstreze legăturile cu ei odată ce pleacă în străinătate. Poate că, printre activităţile Alumni, ar putea să fie şi un program anual de prelegeri ţinute de absolvenţi care s-au remarcat în domeniul lor în străinătate. Ar fi o şansă pentru studenţii din Iaşi să prindă ceva din inspiraţia celor care au plecat.
Radu Siminiceanu
Membru ALUMNI Cuza
