Mai e puţin, foarte puţin, şi o să scrijelesc, pe un răboj imaginar, 10 ani de când am intrat la facultate. Cei mai mulţi se pregătesc să aniverseze anii rotunzi de când au terminat facultatea sau liceul. Eu sunt gata să destup şampania (încă o dată) şi să mă bucur că am devenit, în vara lui ‘98, boboc la Jurnalistică, la Cuza.

De ce? Poate pentru că am fost generaţia de boboci pe care s-au făcut cele mai multe experimente la admitere. Astăzi candidatul vine cu dosarul, după ce s-a străduit în fel şi chip (cum e felul şi cum e chipul, asta ar fi o altă discuţie lungă!) să ia note mari în liceu, depune dosarul şi gata.

Acu’ 10 ani, a fost cu totul altfel. Şi a fost cu totul altfel faţă de ceea ce a fost şi înainte de ‘98, şi după ‘98. Lotul de candidaţi la îmbobocire a fost băgat în sălile de examen (da, da, examen scris de admitere!) la 9 dimineaţă şi a ieşit de acolo pe la 4 după-amiază, după ce a trecut, în aceeaşi zi, testele la ambele probe scrise - în cazul Jurnalisticii, testul de limba română şi testul de specialitate). A urmat apoi proba interviului, unde trebuia să ne arătăm cunoştinţele de economie şi de geografie (!?) şi, în cele din urmă, emoţia de la afişarea rezultatelor (exact ce s-a întâmplat acum câteva săptămâni în urmă cu fiică-mea, care se uita cu emoţie la lista unui concurs pentru admiterea în clasa a V-a).

Dar nu pentru chestiile astea sunt gata să destup şampania. Nu, şampania ar ţâşni ca la câştigătorii din Formula 1 pentru că, întrând la facultate, am găsit oameni şi idei pe care nu le-aş fi găsit în altă ipostază.

Eu, unul, consider că nu au fost cursuri ceea ce am făcut eu în facultate. Şi cum ai putea să denumeşti atât de simplu - curs - întâlnirile de înaltă ţinută morală cu Alexandru Zub, Maria Carpov, Alexandru Călinescu, Remus Zăstroiu, Stelian Dumistrăcel, Dan Stoica, Daniel Condurache şi alţii?

Nici dacă mă gândesc la ce colegi întru îmbobocire am avut, nu pot spune că am mers cu ei la “curs”. Pentru că, din băncile nenorocite din corpurile E şi F ale Universităţii “Al I. Cuza”, îi extrăgeam spre locuinţa mea cocoţată-n vârf de bloc, unde practicam fenomenul recunoscut şi remarcat astăzi cu termenul de “socializare”. Aşa înţeleg eu că s-au întâmplat relaţiile mele cu Alex, Răzvan, Mişu, Andreea, Stepan, Mary, Dana, Loredana şi toţi ceilalţi de care nu-mi aduc aminte acum atât de uşor.

Viaţa ne-a dus pe unde a vrut fiecare şi Cel de Sus, iar ceea ce ne-a rămas este să ne facem din când în când mess-eria şi să împrăştiem adunarea de odinioară, din vârf de bloc, spre expresiile contemporane dintre bloguri.

Corpul F a devenit între timp Şcoala Junior şi, dacă stau şi mă gândesc cât de juniori eram noi în ‘98, mai că aş zice să desfacem sticlele de şampanie în băncile Juniorului de azi!

Iar dacă n’o fi să fie râuri de şampanie la ceas aniversar, de-o bere tot ar fi loc în vara asta, la o terasă, prin oraşul din mine, visând la ceea ce am înţeles noi din viaţa de student. Noi, cei care am rămas, în catastifele universităţii, ca fiind a doua promoţie de la Jurnalistică!…

Ninel Berneagă

Membru ALUMNI Cuza

Invitaţia de a scrie despre ceva din vremea studenţiei îmi pune problema alegerii. Odată plonjat în amintiri, toate mi se par interesante, toate îmi revin, vii, în memorie şi încerc în zadar să le ierarhizez după vreun criteriu, că nu-mi iese.

Să povestesc despre distinsul profesor Petru Zugun, cu care mă întîmplasem, la ore tîrzii (noi aveam ore şi sîmbăta, pînă la orele 10 seara!) la distanţă de un mic efort pentru a prinde ultimul autobuz către vale (Podu Roş)? Mi-am permis să-l îndemn să alergăm puţin pentru a nu rata şansa de ajunge mai repede aproape de casele noastre, la care mi-a răspuns: „Nu fac aşa ceva. E inestetic”. Era tîrziu şi eram singuri pe tot Copoul…

Să povestesc despre cum i-am luat prin surprindere pe cerberii Sălii Profesorilor de la BCU şi am ajuns, soţia mea şi cu mine, să fim singurii studenţi care citeau în „sala cu lei”?…

Să explic de ce iubesc clădirile de la Iustin? Pentru că acolo îmi ţineau seminarii şi cursuri practice cei mai iubiţi profesori din viaţa mea de student. Pentru că acolo, într-o sală care acum este în compunerea Studioului de radio de la Jurnalism, Profesorul Alexandru Călinescu – pe-atunci, asistent la Literatura franceză, secolul XX – a ţinut o oră deschisă, la care au venit toţi membrii Catedrei de Franceză şi la care a „jucat” pe mine şi am cîştigat amîndoi (sau, mă rog, aşa îmi place mie să cred…). La Iustin era plăcut şi în curte: în ceea ce a fost pînă de curînd Corpul F, era Cantina Iustin, unde se mînca cel mai mult (la toate cantinele se mînca prost, dar acolo se dădeau porţii mari şi chiar se dădeau şi porţii suplimentare). Nu mîncam la cantină, ieşean fiind, dar era reconfortantă imaginea studenţilor sătui, tolăniţi pe băncile de lemn din curte, la o ţigară, vorbind domol, ca la siestă.

Sau, poate, să vorbesc despre Virgil, croitorul studenţilor, cel care-ţi făcea pantalonii pe loc şi nici nu-ţi lua pielea pentru asta? Sau despre începuturile biliardului, la nou apărutul Corso, sau despre ofertele străzii Dimitrov (fostă Brătianu), care începeau cu Paty-Bar-ul din colţul dinspre Piaţa Unirii, continua cu fripturile pe fund de lemn de la Căţeaua leşinată, pe partea cealaltă, dincolo de clădirea cu farmacia, vis-a-vis de Boltă, pentru ca apoi să te leşine mirosul de pîine caldă de la Klein, pe colţ, în spatele Junimii, şi cu irezistibilul miros al gogoşilor de peste drum. Asta, ca să nu pomenim despre cafeaua de la TBC (Tutun-Bar-Cafea), din proximitate.

N-ar fi de uitat nici atmosfera de la Stud Bar (ştiţi unde e). Să te vezi acolo, pe viu, cu Liviu Tudan, cu băieţii de la Roşu şi Negru (inclusiv Ţăndărică şi Nancy Brandes), să fii la modă cu un pepsi cu coniac şi un Carpaţi fără filtru. Serile acelea nu aveau egal sau, poate, aveau în serile de dans de sîmbăta, de la cantinele studenţeşti, unde cîntau live nume dintre cele care erau sau aveau să devină celebre.

Şi-apoi, erau colegii, prietenii, minunaţi, vii, deştepţi, cu o poftă de şcoală pe care o egala doar pofta de viaţă (s-au învoit în vreo trei sau patru rînduri de la ore pe motiv că mă însuram eu, de mă luaseră profesorii la ochi, ca neserios în chestiuni grave, precum căsătoria). Ce oameni cutreierau pe-atunci Copoul! Ce cărţi ne treceau prin mîini! Cum eram, noi, cei de la Franceză, cei mai tineri, cei mai negătiţi, dar cei mai buni spectatori la teatru, mai ales cînd a venit Teatrul Naţional din Cluj cu Motoi în Caligula lui Camus!…

Ce vremuri, mon cher! Şi ce tineri eram!…

Absolvent 1973