Răzvan Fetecău

Tenure-track Assistant Professor, Simon Fraser University, Vancouver, Canada

Care este funcţia pe care o ocupaţi în prezent şi ce anume presupune aceasta?

În prezent, sunt „tenure-track assistant professor” la Universitatea Simon Fraser în Vancouver, Canada. Funcţia anterioară a fost tot de „assistant professor”, dar „non-tenure track”, la Universitatea Stanford în SUA. Funcţia presupune predarea a trei cursuri semestriale pe an şi cercetare.

Cum anume v-a ajutat facultatea şi specializarea aleasă pentru a face faţă acestei funcţii?

Şcoala de Matematică din Iaşi este una foarte bună, am avut parte de unii profesori excepţionali. Când am ajuns să predau eu însumi la Stanford am realizat că, ce învăţam noi la analiza matematică în anul I, în SUA se preda mai târziu şi, totodată, şi la un nivel mult mai coborât. Nivelul la care se predau materiile de anul I la facultăţile de matematică din învăţământul românesc este foarte ridicat.

Am primit o educaţie foarte bună la Iaşi şi voi fi tot timpul recunoscător unor profesori de la care am învăţat foarte mult.

Cum a fost studenţia la Cuza pentru dumneavoastră?

Eu sunt din Iaşi şi am locuit cu părinţii în timpul studenţiei. În felul acesta nu am avut o experienţă completă de student, în sensul că nu am împărţit o cameră de cămin şi, în consecinţă, nu am avut legături strânse cu colegii. Dar experienţa studenţiei a fost foarte plăcută din toate celelalte puncte de vedere.

Răzvan Fetecău

Membru ALUMNI Cuza

Mă numesc Liviu Nicolaescu şi am absolvit Facultatea de Matematică a Universităţii “Al. I. Cuza” în 1987. Actualmente sunt Associate Professor la Universitatea Notre Dame din Indiana, SUA. Specialitatea mea este geometrie şi analiză globală.

Am amintiri plăcute din timpul facultăţii şi le voi fi mereu recunoscătoru profesorilor mei care, chiar şi în acei ani vitregi, nu şi-au trădat profesia de dascăli şi s-au străduit din răsputeri să pregătească noile generaţii de matematicieni. Multe din vorbele dascălilor mei au rămas cu mine şi le împărtăşesc acum studenţilor mei cu convingerea că vor avea aceeaşi rezonanţă ca şi pentru mine.

Mi s-a acordat încredere şi nu mi s-a pretins decât calitate. Uşile Seminarului Matematic “Al. Myller”, o remarcabilă oază de cultură, mi-au fost deschise chiar încă de pe vremea când eram elev la liceu şi întotdeauna am fost tratat cu prietenie, ca un tânăr coleg.

Aş dori să menţionez profesorii Viorel Barbu şi Ştefan Frunză care au avut o influenţă profundă asupra dezvoltării mele ca matematician. Cursurile Profesorului Frunză au fost, probabil, printre cele mai intuitive şi mai plastice cursuri pe care am avut şansa să le urmez în cariera mea. Comparând cu diferitele locuri din lume pe unde m-au dus vânturile vieţii, pot spune, fără ezitare, că seminarul de ecuaţii al domnului Barbu la care am fost un participant activ mai bine de cinci ani este comparabil cu cele mai bune seminarii la care am avut ocazia să particip. Cartea de analiză funcţională pe care Dumnealui mi-a spus că neapărat trebuie să o citesc dacă vreau să particip la seminarul dânsului a avut un impact deosebit asupra mea, încât acum îi oblig pe toţi doctoranzii mei să o citească.

În 1988 am avut ocazia să mă înscriu la un doctorat în Iaşi sub conducerea Profesorului Barbu. Doctoratele pe vremea comunistă erau foarte ciudat organizate, dar Profesorul Barbu a avut înţelegerea şi înţelepciunea să mă lase să-mi găsesc singur calea spre matematică. În loc să-mi impună un subiect de la minister, aşa cum cereau regulile, m-a lăsat să sugerez eu unul. Am apreciat acest lucru pentru că, numai în felul acesta, poţi face cercetare nestingherit de oprelişti birocratice.

Nu am apucat să termin teza în România pentru că am plecat la un doctorat în SUA pe o temă în care nu se găseau experţi în România. Pregătirea la doctoratul din România a fost, însă, crucială, pentru că tehnicile învăţate au fost exact ceea ce îmi trebuia şi mi-au permis să termin teza în SUA relativ repede.

Liviu Nicolaescu

Membru ALUMNI Cuza

În 1989 eram student în anul 3 la Facultatea de Matematică din Iaşi. Cochetam de ceva vreme cu speologia şi participam la întâlnirile Geis, un club studenţesc de speologie. Din ce am învăţat la acest club, am fost atras în mod deosebit de tehnicile speologiei alpine. De aici şi până la pasiunea pentru escaladă nu a fost decât un pas. Aşa că, am început să mă antrenez tot mai mult, ajungând până la 2 ore de antrenament zilnic. Erau exerciţii specifice de forţă, anduranţă, echilibru, mobilitate, control, etc.

Pe lângă acestea, mergeam de 3-4 ori pe săptămână la turnul de apă din spatele Facultăţii de Hidrotehnică sau la poligoanele de la Repedea. Nu ştiu dacă turnul respectiv mai este folosit şi astăzi dar cu siguranţă prizele au rămas. Erau multe trasee acolo, cu grade de dificultate ridicate. Parcurgerea unui asemenea traseu presupunea antrenament, mobilitate şi multă inspiraţie.

Mişcarea căţărătorului poate fi comparată cu jocul de şah. La fiecare pas el trebuie să stabilească o întreagă strategie şi nu doar mişcarea următoare, altfel se poate bloca uşor. Strategia şi soluţiile găsite depind de nivelul său de căţărător.

La Repedea mergeam cel mai des. Plecam cu primul troleibuz, pe la orele 4.30-5 dimineaţa, şi ajungeam în poligoane pe la 6.30. Îmi plăcea mult cum se “trezea” pădurea şi satul din vale.

Într-o dimineaţă m-am întâlnit aici cu un mistreţ. Cred că avea peste un metru înălţime. Era aproape de mine şi mă sfredelea cu ochi rotunzi. Instinctiv am căutat să mă caţăr într-un copac, dar erau înalţi şi fără prea multe ramuri. Am avut noroc. Mistreţul a început sa fugă în altă direcţie, sărind peste tufişuri cu un amestec de graţie şi forţă. Astăzi, pădurea unde am întâlnit mistreţul este îngrădită.

Începeam să merg la Repedea de prin luna februarie. Stâncile erau presărate cu sloiuri de gheaţă, dar nu conta aceasta, mâinile nu îngheţau. Câteodată întâlneam acolo tineri care se pregăteau pentru trasee de iarnă şi dormeau pe sub stânci, în zăpadă, doar în sacii de dormit. Trebuia sa fiu atent să nu cad de pe stâncă pe ei. Apoi venea încet primăvara şi descopeream de fiecare dată ceva nou. În perioadele de odihnă şi refacere a mâinilor aveam timp să privesc cum renăştea natura şi o urmăream începând cu primele frunzuliţe. Îmi începeam antrenamentul cu încălzirea articulaţiilor şi pregătirea degetelor. Apoi urmau o serie de traversări ale peretelui de la poligonul 1 cu tendinţa de a sta cât mai mult pe stâncă. Apoi urcam şi coboram de 10-20 de ori traseul central din acelaşi poligon, după care exersam intrări acrobatice, care presupuneau antrenament şi forţă. După aceasta plecam la poligonul 3 unde făceam din nou traversări ale peretelui, apoi intram în trasee mai dificile cum ar fi Veveriţa, Y-ul sau Tavanele.

Deşi, după multe antrenamente am ajuns sa escaladez aceste trasee uşor, nu îndrăzneam să le urc fără o asigurare. Aşa că, agăţam o coardă de un copac de deasupra poligonului şi mă asiguram cu un blocator. Acesta se deplasează doar în sus, iar la o desprindere de stâncă rămâneam agăţat de coardă. În felul acesta urcam un traseu de multe ori, până la epuizare şi încercam diverse combinaţii de prize. Şi cel mai important, nu era nevoie de altcineva care să mă asigure.

Pe atunci, pantofii de căţărare erau greu de găsit şi prea scumpi pentru buzunarele noastre. Toată lumea folosea papuci agricoli, sau gumari cum le mai spuneam. Aceştia se cumpărau de la talcioc şi aveau o aderenţă destul de bună pe stâncă. În plus erau ieftini. Cine avea pantofi de căţărat îi exploata la maximum. Când vârfurile erau prea uzate, se tăia porţiunea respectivă din talpă, era întoarsă şi lipită la loc.

Şi a venit şi prima escaladă adevărată, prin luna mai 1990. Eram în anul 4 de facultate. Am plecat în Cheile Bicazului împreună cu 3 prieteni, căţărători şi ei. Cazarea la cort, în Poiana Suhardului. Am ajuns acolo dimineaţa, am ascuns rucsacii în pădure şi ne-am repezit la peretele Suhardului Mic. Ziua se anunţa superbă. Pentru început urma să escaladăm traseul central, gradul 4a. Am format două corzi. Eu fiind începător, m-am legat în coardă cu Mircea, un căţărător cu multă experienţă. El cap de coardă, iar eu secund. Prima lungime, deşi uşoară, a fost cea mai dificilă pentru mine. Am constatat că nu îmi puteam controla emoţiile şi picioarele începuseră să tremure. Dar eram asigurat şi sarcina mea era să mă caţăr repede şi să recuperez toate carabinierele lăsate pe perete. Aşa că, m-am concentrat la ce aveam de făcut şi nu am mai băgat de seamă ca eram tot mai sus.

În prima regrupare, Mircea m-a invitat să-i iau locul şi să merg mai departe cap de coardă, dar l-am refuzat. Încă nu mă simţeam în stare de asta. Deşi eram foarte bine antrenat, nu îmi depăşisem încă teama de înălţime. În regrupări, asigurându-l pe Mircea, aveam timp să privesc în jos. Brazii erau tot mai mici şi mai îndepărtaţi. Eram înconjurat de multă linişte. Se auzea doar foşnetul corzii pe stâncă. Din când în când, o boare de vânt îmi răcorea fruntea transpirată. În jur pluteau câţiva şoimi, deranjaţi de prezenţa noastră acolo. Pe un colţ de stâncă s-a ivit o capră neagră. Şi noi mergeam în sus, tot mai sigur şi mai repede. 4 lungimi de coardă şi am terminat traseul.

Mă simţeam foarte bine şi voiam să repet experienţa. După câteva momente, în care am admirat priveliştea oferită de Lacul Rosu şi munţii din jur, am coborât în grabă Suhardul şi am intrat în alt traseu, Genţiana de data asta. Apoi Hornul Roşu şi după aceea Diedrul Cuiburilor de Şoim. Era deja trecut de ora 16.

La un moment dat, în timp ce ne odihneam în acest ultim traseu, lângă un copac izolat, pe o brână îngustă, suntem ajunşi din urmă de alţi doi căţărători. Dăm mâna, schimbăm câteva vorbe, iar ei işi continuă grăbiţi ascensiunea, ca să mai prindă lumină pentru încă un traseu. Secundul acestei corzi era Constantin Lăcătuşu, ulterior primul român care a urcat pe Everest. Au urmat alte zile de escaladă, cu trasee tot mai înalte şi mai dificile.

Acestea sunt câteva amintiri din anii mei de studenţie şi totodată o invitaţie adresată studenţilor noştri: toate stâncile sunt la locul lor şi vă aşteaptă!

Dănuţ Rusu,

Conf. Dr., Facultatea de Matematică